Nu sunt un om fericit. Am fost, cred, un copil fericit. În ciuda unei sărăcii extreme în care mi-am trăit copilăria, am fost fericit. Viața în sine îmi părea un suficient motiv de fericire.
Mai târziu am fost un tânăr vesel. Trăiam clipe de fericire, căutam fericirea, creionam fericirii un chip, asemeni multor tineri.
Nu știu de ce, pare că vorbesc de altă persoană. Nu știu când am încetat să mai consider fericirea o opțiune. Mereu găsesc motive de încrâncenare, de scepticism, de nemulțumire. Sunt ca o oaie capie și tristă, ascunsă în marea turmă a acestei țări condusă de multă vreme de lupi răpitori, într-un oraș și mai trist decât țara, pentru cârmuirea căruia se luptă o haită de maidanezi.
Cu capul plecat, imi trăiesc rutina zilnică.
Am tresărit totuși nu de mult, când un prieten m-a văzut a fi mizantrop. Eu? Mizantrop? Mă consideram doar realist! Nu te uit omule! M-ai întristat și mai mult! Când am greșit direcția?
Și da, de curând am tresărit din nou. Un banal slogan electoral al lui Dan Barna – „ Fericiți în România” m-a facut să iau în considerare această opțiune.
Pentru că având atâtea argumente împotrivă, a fi fericit este clar o opțiune. Că ajunge sau nu președintele României nu mă va afecta în vreun fel. Și nu aștept de la președinte să arunce cu petale de fericire peste țară.
Dar dacă eu nihilistul, eu mizantropul, am ridicat capul și am privit cu speranță spre această perspectivă ivită la orizont, înseamnă Dan Barna că ți-ai atins ținta. Ai făcut un om să-și amintească de fericire.
Însă te voi urî, Dan Barna, dacă nu vei face nimic cu această provocare adresată României! Te voi urî! Și voi muri mizantrop.
