Când văd că limba română este chinuită fără remușcare, capăt un fel de frică irațională, coroborată cu suferința. Dar o suferință din aceea de modă veche, pe care puțini o pot înțelege. Unii judecă oamenii după haine, alții după pantofi sau după ceasul pe care îl poartă la mână. Eu, recunosc, am tendința de a-i judeca după felul în care știu să se exprime corect românește și după grija pe care o manifestă față de propria limbă.
E ca o carte de vizită. Nu știi „să îți faci intrarea”, nu mai am ce face cu respectiva carte de vizită. Pentru că aici e vorba, în primul rând, de respect. Față de propria persoană și față de celălalt. Și nu, chiar nu cred că există scuze!
Graba nu scuză nici virgula dintre subiect și predicat, nici „să aibe” în loc de „să aibă”, nici „care” în loc de „pe care” ( în contextul corect), nici „se merită” în loc de „merită”, fără nicio altă înfloritură, nici folosirea lui „decât” în loc de „doar” sau „serviți, vă rog”, la care replica potrivită ar fi nu „mulțumesc”, ci pe cine?”. Ca să nu mai vorbim despre efortul absolut inutil de a căuta pe tastatură cratima și a o introduce fix acolo de unde „zbiară” că vrea afară.
Observ, cu acea suferință de modă veche pe care o menționam puțin mai sus, următorul fenomen: Vrei să transmiți ceva cuiva? Chinui până la durere limba română (că, nu-i așa, cel căruia îi este destinat mesajul “prinde” esența) sau, a doua variantă, din ce în ce mai agreată de mulți, o folosești, exclusiv, ca element de legătură între cele câteva “englezisme” învățate și folosite, parcă, pentru a umili, „amărâta” asta de limbă română.
Să o luăm, așadar, treptat. „ Nu mă repet, numi pierd timpul. Era decât o idee”. O frază, o propoziție, trei greșeli ce, cu siguranță, până și copilului meu i-ar stârni o stare de disconfort vizual.
Autorul? Un tânăr de vreo 20 și ceva de ani, trecut, probabil, prin școală, dar care, la fel de probabil, nu a avut suficient timp pentru a, să spunem, … sedimenta materia predată în clasele primare. Vorbesc de o postare pe Facebook, acest „Dumnezeu” al zilelor noastre, această rețea de socializare, care socializare presupune, exact, comunicare. Ca el, zeci, sute…
Mergem mai departe. Am auzit de mix de fructe, mix de legume, mix de… idei, dar mix între limba română și cea engleză? Nici nu știu ce e mai grav. Să îți bați joc de limba ta, să zicem, din nepricepere, ori să îți bați joc intenționat, strict din dorința de a te da important, de a crea senzația că te pricepi. Nu, nu ești nici „cool”, nici „trendy” și nici „well” nu este! Pentru mine și alții asemeni mie e foarte simplu: când scrii/ vorbești în engleză, scrii /vorbești în engleză, când scrii/vorbești în română, surpriză, scrii/vorbești în română. Punct. Nu-mi vinde iluzia că te pot considera „fashion” doar pentru că „ let’s face it, îmi arunci nişte bullshit frumos împachetat, iar eu pot părea puţin confused”. Nu, mulțumesc, eu și mulți alții putem interacționa perfect și dacă nu auzim/vedem strecurate, în anumite comunicări, cuvinte în engleză pentru care, iar surpriză, există corespondent în limba română. Toate acestea nu sunt necesități, ci snobisme. Toate acestea nu îmbogățesc o limbă, ci o chinuie.
Mulți dau vina pe școală. Poate avea și ea parte de vină și responsabilitate. Dar problema, cred eu, nu e acolo, ci în educația primită acasă. Între a-i pune copilului o carte în mână și a-l „planta” în fața unui telefon, laptop, televizor, e mai la îndemână varianta a doua. Iar efectele nu se văd imediat, ci în timp.
Deci… Și aici, da, se impune concluzia. Să învățăm să-i acordăm respectul cuvenit limbii în care ne-am născut! Că nu ne va cere nimeni niciodată, dar absolut niciodată, să folosim cuvântul de 44 de litere, cel mai lung din limba română. PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZA. Silicoză, pe scurt.
