Nu avem școli, nu avem un sistem funcțional, capabil să facă față necesităților din educație, dar reușim cu succes să inventăm proble, pe care apoi să le dezbatem public. Cert este că CCR s-a pronunțat într-una dintre temele care au dat naștere unor controverse în spațiul public.
CCR a decis în decembrie 2020 că legea prin care se interzice referirea la identitatea de gen în școli este neconstituțională, însă motivarea a fost dată publicității abia astăzi.
CCR susține că interzicerea prin lege a exprimării și cunoașterii în unitățile de învățământ a problematicii identității de gen ar fi de natură să creeze un cadru normativ confuz, o persoană fiind obligată să respecte întocmai legislația care promovează identitatea de gen, dar în același timp să susțină contrariul în spațiile de învățământ.
CCR: „Legislaţia României interzice discriminarea pe criterii de orientare sexuală, cuprinde soluţii legislative pentru situaţii vizând schimbarea de sex, distincţia între noţiunile de „sex” şi „gen”, aşadar, dispoziţii clare şi în concordanţă cu obligaţiile asumate de România ca parte semnatară a unor tratate internaţionale referitoare la domeniul materiei „identităţii de gen”.
Tot astfel, sistemul normativ intern este racordat, prin intermediul art.20 din Constituţie, cadrului normativ internaţional în materia drepturilor omului şi interpretării evolutive date de instanţe internaţionale precum CEDO, consacrând prioritatea celor mai înalte standarde privind drepturile fundamentale. Prin intermediul art.148 din Constituţie, normele europene obligatorii au prioritate în situaţia în care sunt contrare celor interne.
În acest context, interzicerea prin lege a exprimării şi cunoaşterii în unităţile de învăţământ a problematicii identităţii de gen altfel decât ca identitate între gen şi sexul biologic echivalează cu promovarea unor soluţii normative ce se exclud reciproc, fiind de natură să creeze un cadru normativ confuz şi contradictoriu, contrar cerinţelor de calitate a legii impuse de art.1 alin.(3) şi (5) din Constituţie.
(…) Stabilirea unor soluţii juridice diferite pentru aceeaşi situaţie normativă reprezintă o contradicţie de concepţie a legiuitorului, care nu poate fi acceptată, întrucât generează o lipsă de coerenţă, claritate şi previzibilitate a normei legale, punând destinatarii legii în imposibilitatea de a-şi adapta conduita.
S-ar deduce, din coroborarea normelor incidente în materie, că un elev/student/cadru didactic/o persoană trebuie să respecte întocmai legislaţia care promovează identitatea de gen distinct de sexul ca dat biologic şi să nu săvârşească vreun act de discriminare pentru că este pasibil de sancţiuni, dar, în acelaşi timp, în spaţiile de învăţământ să susţină contrariul acestei legislaţii pentru că – din nou – este pasibil de a fi sancţionat, de această dată însă pentru că nu este de acord cu stereotipiile de gen, adică nu este de acord cu discriminarea în sens larg.
Obligaţia de a respecta legea impusă de art.1 alin.(5) din Constituţie capătă astfel un caracter „derizoriu”, persoana fiind în imposibilitatea obiectivă de a-l respecta.
Aceasta în condiţiile în care, potrivit altor reglementări în vigoare, statul nu discriminează persoanele cu altă orientare sexuală, recunoaşte administrativ schimbarea de sex, distinge între sex şi gen şi respectă obligaţiile impuse de CEDO în materia egalităţii şi nediscriminării cu multitudinea sa de faţete. O asemenea soluţie normativă apare contrară logicii juridice şi lipsită de orice motivare rezonabilă.”
